Posted on

Muzică – istoria ei si genuri muzicale

muzica

Muzică

Antichitate:

s-au păstrat puține exemple de compoziții. Acestea sunt bazate pe moduri.

Instrumentele reprezentative ale Greciei Antice sunt lira (cu care este reprezentat Apollo) și aulos.

Pitagora (aprox. 570 î.Hr. – 495 î.Hr.) a considerat că esența muzicii este dată de rapoarte de numere simple proporționale cu lungimea coardelor monocordului pentru diferite note.

Evul Mediu (500-1400):

cântul bizantin și gregorian domină discursul muzical.

Leonin, un compozitor asociat cu catedrala Notre Dame din Paris, a organizat aproximativ în anul 1200 primul cor pe mai multe voci.

Pentru următorii 400 de ani acesta a fost principalul mod de exprimare muzicală.

Instrumentele muzicale importante au fost orga (inițial portabilă, de proveniența bizantină) și lăuta (utilizată în muzica laică, de exemplu de trubaduri).

Renaștere (1400-1600):

muzica vocală corală domină.

Vocile sunt combinate în feluri din ce în ce mai complicate. Cântul gregorian stă la baza unei voci, nu a întregii compoziții polifonice.

Baroc (1600-1750):

muzica rămâne polifonică, dar devine tonală (se trece de la moduri la game).

Instrumentele din familia viorii sunt perfecționate și muzica instrumentală se dezvoltă mult. În tradiția vocală apare opera.

Jean-Philippe Rameau (1683-1764) a considerat că esența muzicii constă în combinarea vibrației coardelor cu o frecvență invers proporțională cu lungimea acestora.

Perioada clasică și romantică (1750-1910):

muzica rămâne tonală, dar devine omofonă. Pianul capătă o importanță deosebită.

Secolul XX:

noi experiențe muzicale:
– atonale,
– neoclasicism,
– jazz,
– blues,
– rock, etc.

La începutul secolului al XX-lea, Ernst Kurth (1886-1946) a propus idea conform căreia muzica este în primul rând o senzație psihologică.

Genuri

Un gen muzical reunește lucrări care abordează în mod asemănător:
– melodia,
– armonia,
– ritmica,
– forma,
– orchestrația,
– textul literar (unde este cazul)
și alte aspecte ale compoziției.

O noțiune asemănătoare, cu un grad mai mic de generalitate, este stilul (al unei epoci, al unei școli, al unui autor).

În muzica de consum, genul este rareori definit de structura formală (una dintre puținele excepții fiind dezvoltarea de tip repetitiv, întâlnită în genul hip-hop, în anumite ramuri ale muzicii electronice ș.a.);

Trăsături mai ușor de evidențiat precum orchestrația (în aproape toate genurile existente), armonia (de exemplu, în jazz), ritmica ș.a. sunt folosite pentru delimitarea genurilor.

Muzica folclorică și cea religioasă furnizează cele mai vechi genuri de consum cunoscute (ele aveau un rol funcțional, ritual, „etic” și nu estetic).

Următoarele straturi aparțin muzicii ușoare și celei populare, apărute în perioade foarte apropiate.